Lumina din Rai vine de la flacarile din Iad
Undeva
in urma noastra trebuie sa fie o insula unde pasarile tipa ca
la inceputul
lumii si
oamenii
invata primele cuvinte, unde o femeie
descopera
arta desenind cu degetul pe nisip
conturul
umbrei iubitului ei. Undeva in urma noastra
trebuie
sa existe, inaintea cuvintelor si inaintea tuturor
ranilor,
trebuie sa existe un cuvint cu care am putea
marturisi
totul, sau trebuie sa existe o tacere egala
cu toate
cuvintele. Trebuie sa existe o apa limpede
care
nu se umple de singe cind tipa o pasare sau
ne aducem
aminte, trebuie sa existe o apa limpede
de care
sa nu ma mai tem sa ma spal cu ea pe miini
si pe
fata si pe urma sa ma privesc linistit,
fara
tristete si fara sa fiu nevoit sa surid,
uitind
ceea ce ne-a facut vinovati fata de noi insine
si fata
de altii. Dar unde este aceasta insula,
domnule
Gauguin, daca dumneavoastra in Tahiti
n-ati
aflat decit ca "a spera inseamna aproape a trai"?
Unde
este aceasta insula daca nu in noi insine?
"Le peche
c'est la Grec", ziceati dumneavoastra
inainte
de asta. Adica vina noastra este aceea
de a
fi construit Parthenonul? De-a fi sculptat
si admirat
pe Venus din Milo? Nu, domnule Gaugain,
povestea
dumneavoastra ma calauzeste de fapt
spre
concluzia ca dupa atitea secole si atitea greseli,
dupa
atitea sperante si atitea aminari, nu mai trebuie
sa cautam
fericirea decit in miinile noastre.
Nu-i
putem cere artei sa se intoarca inaintea cuvintelor
si daca
intr-o dimineata pasarile vor trece pe tarm
ametite
de soare si nimeni nu va mai spune despre ele
decit
ca sint niste pasari ametite de soare
si daca
intr-o zi valurile vor lasa pe nisip urme
ciudate
si nimeni nu va mai spune altceva despre ele
decit
ca valurile au lasat pe nisip niste urme ciudate,
atunci
uitati-va bine bine la trupul Tehurei,
poate
veti descoperi in flacara aramie o zeita de marmura
recapatindu-si
din cele doua brate pierdute un brat
pentru
a desena, imitindu-i pe oameni,
conturul
umbrei iubitului ei,
chiar
fara sa stie ce-i arta.