Undeva in urma noastra trebuie sa fie o insula unde pasarile tipa ca
la inceputul lumii si
oamenii invata primele cuvinte, unde o femeie
descopera arta desenind cu degetul pe nisip
conturul umbrei iubitului ei. Undeva in urma noastra
trebuie sa existe, inaintea cuvintelor si inaintea tuturor
ranilor, trebuie sa existe un cuvint cu care am putea
marturisi totul, sau trebuie sa existe o tacere egala
cu toate cuvintele. Trebuie sa existe o apa limpede
care nu se umple de singe cind tipa o pasare sau
ne aducem aminte, trebuie sa existe o apa limpede
de care sa nu ma mai tem sa ma spal cu ea pe miini
si pe fata si pe urma sa ma privesc linistit,
fara tristete si fara sa fiu nevoit sa surid,
uitind ceea ce ne-a facut vinovati fata de noi insine
si fata de altii. Dar unde este aceasta insula,
domnule Gauguin, daca dumneavoastra in Tahiti
n-ati aflat decit ca "a spera inseamna aproape a trai"?

Unde este aceasta insula daca nu in noi insine?
"Le peche c'est la Grec", ziceati dumneavoastra
inainte de asta. Adica vina noastra este aceea
de a fi construit Parthenonul? De-a fi sculptat
si admirat pe Venus din Milo? Nu, domnule Gaugain,
povestea dumneavoastra ma calauzeste de fapt
spre concluzia ca dupa atitea secole si atitea greseli,
dupa atitea sperante si atitea aminari, nu mai trebuie
sa cautam fericirea decit in miinile noastre.
Nu-i putem cere artei sa se intoarca inaintea cuvintelor
si daca intr-o dimineata pasarile vor trece pe tarm
ametite de soare si nimeni nu va mai spune despre ele
decit ca sint niste pasari ametite de soare
si daca intr-o zi valurile vor lasa pe nisip urme
ciudate si nimeni nu va mai spune altceva despre ele
decit ca valurile au lasat pe nisip niste urme ciudate,
atunci uitati-va bine bine la trupul Tehurei,
poate veti descoperi in flacara aramie o zeita de marmura
recapatindu-si din cele doua brate pierdute un brat
pentru a desena, imitindu-i pe oameni,
conturul umbrei iubitului ei,
chiar fara sa stie ce-i arta.